Opinii personale

 „Pastori ai stăpânirii” Sunt politicieni care seamănă izbitor cu unii pastori protestanți. Vin cu promisiuni mari, cu vorbe aşezate frumos, cu o linişte prefăcută menită să ne convingă că stăpânirea are grijă de noi. Ca și pastorii, par trimiși ai unui autorități nevăzute — mediatori între omul simplu și acea conducere din umbră care hotărăşte destine fără să dea socoteală. Vin la costum, puși la patru ace, cu zâmbetul exersat în oglindă. Ce caută, de fapt? Supunere. Oițe docile, ascultătoare, care să dea din cap arobator. Știu să vorbească în public, să se remarce, să capteze atenția mulțimii — talentul lor nu e muncă, ci vorbă. Și se vede că vorba prinde bine în lumea asta: la unii, vorbăria e mai bănoasă decât orice efort cinstit. Din vorbe, din promisiuni și din minciuni reușesc să-și construiască averi, influență, poziții. Sunt ca niște actori: joacă roluri, repetă replici, pun în scenă un spectacol politic în care noi suntem spectatorii. Cât despre muncă… pentru unii, munca ...

Clasele 5-8, divorțul părinților, matematica… La matematică stăteam în ultima bancă, cu proștii clasei, și spărgeam semințe. La română nu învățam gramatica. Nici franceza. De data asta aveam camera mea, fără televizor. Citeam Povești nemuritoare. De ce? Ca să mă deprind și eu cu povestirile, cu narațiunile. Sunt texte frumoase, dar cam nepotrivite pentru un puști de peste zece ani. Făceam plimbări iar prin natură, pe dealuri, de unul singur. Băteam câmpii în lung și-n lat — astfel pierdeam vremea. Timpul? Timpul nu se mai întoarce. Ce mai făceam? Mă duceam la fotbal pe stadion, alergam pe terenul cu zgură după minge. Nu mai știu ce mai făceam. Mergeam la pescuit cu undița, pe un lac. Un lac cu plopi înalți pe o margine a sa. Cum era viața atunci? Nu știu să zic. Rămâneam fără bani la început de lună. Fără bani, fără mâncare. Mă duceam la ore și mă gândeam la prunele de pe câmp. Făceam colită fiindcă săream peste mese, ajungeam la Urgențe, la spital. La spital dădeam, de regulă, peste u...

 Între sat, mahala și apocalipse De copil mă simțeam mai bine printre animale decât printre oameni. La bunici în ogradă era o procesiune: caprele, oile, porcii, câinii, un curcan nervos, cocoșul care mă fugărea. Acolo era liniștea mea. În lume — mai puțin. Bunicul era pocăit, iar lumea era împărțită strict în bine și rău. Țapul era Satana, papa era Antihristul, iar eu eram copilul care tot fura pe furiș bomboane și creioane de colorat și se temea că o să ajung în focul cel veșnic. La grădiniță educatoarea ne punea să cântăm și să învățăm poezii, dar eu tot cu bătrânele din sat îmi petreceam timpul, ascultând istorii despre semne, vise, duhurile nopții și sfârșitul lumii. Mai târziu au venit baptistele, cu broșuri lucioase, cu Apocalipsa explicată în desene mari și colorate. Vorbeau despre Titanic, despre cum s-a scufundat fiindcă oamenii nu au ascultat de Dumnezeu. Eu mă uitam la ele ca la filme: nu pricepeam mare lucru, dar simțeam că lumea e plină de pericole invizibile. Când am ...

 Stăpânii și zeii administrației  În orașele noastre liniștite, când stăpânii coboară pe străzi, nu merg așa, ca muritorii. Nu. Ei vin cu alai domnesc, însoțiți de fotografi, consilieri și funcționari emoționați. Se opresc, zâmbesc, fac poze cu bunicuțe, promit fabrici, blocuri, locuri de muncă, încă o aripă la spital — totul pentru Facebook, altarul modern al închinării publice. Și, pe măsură ce alaiul avansează, ni se dezvăluie întreaga mitologie a administrației, de parcă am trăi într-un Olimp second-hand. Mai întâi, Zeul Sănătății, protectorul cadrelor medicale și al camerelor foto. De pacienți se ocupă… doar când îl prinde obiectivul. Templul său, Ministerul, e plin de preoți ai hârtiei, care trimit răspunsuri ca pe oracole în ceață. În rest, poze, festivități și declarații solemne. Un zeu ocupat, ce să-i faci. Apoi, zeul Economiei, marele profet al taxelor. Nu se știe exact ce crește, dar impozitele sigur. Dă în ticăloșii incompetenți, îi concediază cu zgomot și promite ...

  Femeile "puternice și independente", mature, au cam dispărut din peisaj. Bineînțeles că toți le adorăm, dar probabil s-au căsătorit cu masculii Alfa și d-aia nu mai interacționează cu muritorii de rând. Da acu’ au apărut alte persoane de succes. Am citit o postare mai devreme, pe Facebook, despre un coach de dezvoltare personală cu câștiguri de zeci de mii de euro pe lună și autori de programe de fitness care câștigă și mai mult. Cică e cu marketing, cu sisteme de „reclame targetate”, cu „programări pe bandă rulantă”. Să fii coach de succes, să ai cunoștința, abilitatea de a comunica clar, să fii empatic — iată calitățile care-ți trebuiesc ca să faci zeci de mii de euro lunar cu „sistem de reclamă targetată”. Tre’ doar un smartphone, câteva „postări spirituale” pe săptămână, o cameră liberă unde să te poți filma cu telefonul ținând „discursuri motivaționale”. Și-ți vin clienți pe bandă rulantă, faci „coaching 1-la-1”, programe de grup, cursuri online sau mentorate. Cu fitne...

Un bărbat ajunge la camera de gardă cu falca vizibil umflată, însoțit de soție. Calm, nu spune nimic. Diagnosticul? Infecție dentară netratată la timp. A mers la dentist, dar fără rezultat: nu i s-a oferit tratament. La spital, situația nu e mai bună: fără antibiotic, fără internare, fără soluție concretă. Pacientul este, practic, trimis " la plimbare" pentru că spitalul nu are cabinet stomatologic. Sistemul ignoră nevoia reală a pacientului, lăsându-l fără sprijin în fața unei probleme acute.  

Cum ar fi să mă fac și eu „copil al Domnului”?  Mă tot gândesc cum ar fi să mă „pocăiesc”. Nu în sensul profund, ci în sensul ăla… practic. Să intru într-o comunitate unde, dacă învăț două-trei fraze despre „creationism științific”, deja sunt privit ca un mic savant biblic. Mă văd deja: ridic din sprânceană, dau din cap doct, și spun cu un aer grav că profesorii de biologie mint de 200 de ani și că fosilele au fost puse de satana ca să ne testeze credința. Instant +10 la popularitatea în rândul fraților. Aș crește în ochii comunității fără să mă atingă nici măcar o moleculă de efort intelectual. Încă un avantaj: eu n-am excelat la școală, dar aici școala oricum e facultativă. De fapt, în unele cazuri, e suspectă. Îmi imaginez viața socială: surori tinere, îmbrăcate decent, dar suficient cât să-mi pună imaginația la muncă. Le știu tipologia de când eram copil: ochi blânzi, zâmbete calde, pași sfioși… Nimic nou sub soare. Eu, în schimb, aș apărea la program impecabil: costum, serviet...