Sensul în suferință

Frankl spune că a trăi înseamnă să suferi. Se aseamănă în acest sens cu existențialiștii atei, cu Sartre și Camus. Dar se pare că el nu a fost ateu, ci o persoană religioasă.

Sartre și Camus vorbesc mult despre golul interior, lipsa de direcție, de sens. Despre ce simt ei. Asta îi face celebri. Dar Frankl e altfel, găsește sens în suferință. Și nu oricum, ci în lagăre. El, psihiatrul, își acceptă soarta de deținut. Își duce crucea.

Seamănă cu Dostoievski când e deportat în Siberia. Dostoievski scrie „Amintiri din casa morților” după eliberare.

Steinhardt scrie „Jurnalul fericirii” după prizonierat, povestește cum, în situații critice, omul se întoarce în sine, analizează amintirile vechi. Asta ca să poată rezista prezentului. Așa face și personajul principal din romanul „Papillon”, așa povestesc și alți scriitori că au suportat privarea de libertate, pușcăria sau lagărul.

Freud vine cu ideea că omul caută instinctiv plăcerea și evită durerea. Idee preluată parcă de la Schopenhauer. Nietzsche vine cu voința de putere. Și acel „ceva” pentru care omul trăiește și luptă să supraviețuiască. Ideea lui Nietzsche se pare că e preluată de Alfred Adler, cu „complexul lui de inferioritate”, cu supracompensarea acestui complex.

Frankl? El nu are parte de libertatea pe care au avut-o Freud și Adler. El e trimis în lagăr, înfometat, pus să sape șanțuri la lopată și la târnăcop. Se aseamănă cu Dostoievski în acest sens.

Frankl are alt destin. El nu scrie în calitate de aristocrat plictisit de viață, îmbuibat de mâncare, ca Schopenhauer. Nu! El își observă colegii din lagăr mai întâi. Trăiește în lagăr, e înfometat, bolnav, silit să facă o muncă înjositoare. E silit să lucreze la săpat șanțuri și la împrăștiat pietriș la căi ferate... Să simtă frigul, foamea, mizeria, umilința. Să le analizeze, să vorbească despre efectele lor.

Sartre și Camus, în comparație cu dânsul, par un fel de răsfățați ai sorții. La fel și Nietzsche.

Pur și simplu Frankl abordează aspecte mai serioase din viețile oamenilor, nu teoretizează fleacuri gen „neliniște metafizică”. Nu stă să facă filosofia unui „ce” ce trebuie supraînălțat sau să absolutizeze principiul plăcerii.

Frankl vorbește de un sens ca o proiecție mentală în viitor. Un sens pentru care omul trăiește și suferă. Nu reduce individul la simpla căutare a plăcerii și evitarea durerii, la animalic. Nu rămâne la naturalismul lui Schopenhauer, nici nu se îmbată cu idealismul lui Nietzsche. Coboară pe treptele cele mai de jos ale existenței umane, apoi își reia iar locul de profesor și medic. Pendulează între două extreme, iar asta îi dă mai multă valoare decât dacă ar fi rămas un simplu medic, cu o existență liniară, ferită de detenție și înfometare forțată.