Postări

"Pescărușul", de Cehov

O actriță cu un singur copil. Un stejar la umbra căruia nu crește nimic. Tipul neînțeles care se împușcă. De ce se sinucide? Fiindcă nu-și găsește rostul, înțeleg eu. Nu are loc de cei mai în vârstă. Conflictul dintre generații. Aceeași temă există și în „Crimă și pedeapsă” a lui Dostoievski, și în „Frații Karamazov”. Se explică ceva ce nu prea găsești în manualele de sociologie. Ceva cunoscut, dar despre care nu prea se vorbește. Părinți care-și distrug copiii. Sau cei mai în vârstă concurând cu cei mai tineri, tineri ce le-ar putea fi copii sau nepoți. Nici nu știu să fac un rezumat al operei de teatru scrise de Cehov, al „Pescărușului”. Am înțeles-o mai profund după ce am ascultat-o de mai multe ori, în decursul unor ani. Nu o dată. Ci de mai multe ori, în ani. Fiindcă oi fi mai greu de cap, sau poate că mă interesa mai mult limbajul elegant decât mesajul principal. Ridicolul, batjocura expusă de celebrul scriitor. Ce-mi place la Cehov? Că a fost medic și s-a învârtit prin toate str...

30 aprilie

Armata ucraineană ar fi lovit puternic rafinării rusești. Nori negri, uriași, de fum — bineînțeles — se ridică spre cer. Poluare, pe lângă daunele economice. Zilele trecute s-au împlinit și 40 de ani de la explozia de la Cernobîl. Și? Acum, acolo se duc turiști, aparent fără prea multe măsuri de protecție. Unii, cu măști simple, ca în pandemia de COVID-19. Mâine e 1 Mai. Ce se mai întâmplă în țară? Miniștrii P.S.D. și-au dat demisiile. Nu-i nimic. Vin alții. Țara arde și baba își piaptănă părul. Ce se schimbă? Numărul de morți din cimitire. Ăla crește mereu. Mă uit la cimitirul nou de lângă mine — pare plin. Și are doar câțiva ani. De ce mai scriu? E un fel de jurnal public. Firește, nu e chiar un jurnal. Nu m-am prostit chiar în halul ăsta.

Echilibru

O întindere verde și un cer albastru. Libertate și aer adus de vânt dinspre munți, trecut probabil prin păduri întinse de conifere și foioase. Soare binefăcător, ocrotitor al vieții pe pământ. Un adevărat zeu. Să te bucuri de o zi cu soare, că poți merge fără dureri, că poți respira aer curat. Ceva banal și totuși, uneori, mai puternic decât un pumn de pastile pentru digestie, tensiune sau alte disfuncții ale „modernității”. O plimbare prin liniștea unei păduri. O cană cu apă curată. Lucruri simple, dar cu o forță pe care omul grăbit o uită. Secolul XXI cum arată? Cu automobile electrice și oameni izolați de tehnologie. Cu grupuri de Facebook dedicate depresiei și anxietății. Cu legături rapide la internet și suflete tot mai greu de conectat. Cu păduri pustii, cu câmpuri pustii, cu sute de milioane de oameni bolnavi și nefericiți. Dar ce zic eu sute de milioane? Poate câteva miliarde. Soare, câmp, vânt de primăvară. Munți albaștri la orizont, cu zăpadă pe creste. Miros de iarbă și de f...

Hoinareala de duminică

Imagine
Zilele trecute m-am plimbat pe un câmp pustiu, în soare. Încălțat în teneși, cu rucsacul în spate. Am mers pe teren plat, prin iarbă verde, în liniște. Ca să obțin vitamina D în mod natural, să fac fotografii la flori și insecte. Nimic ieșit din comun. Doar mers în voie, fără grabă. Am văzut doi ulii, un gușter adult alergând prin iarbă și câteva mușuroaie mari de furnici. Am găsit și un ou verde, mai mic decât cele de găină, probabil de fazan. Era în iarbă, nu într-un cuib. L-am luat în mână: era greu, plin. Mai târziu am ajuns în pădure, printre stejarii cu trunchiuri drepte, la umbra lor. Le-am făcut fotografii unora dintre ei, de jos în sus, ca și cum aș fi vrut să surprind nu doar copacul, ci și verticalitatea lui. Nimic spectaculos. O hoinăreală de duminică. Bifez mersul pe jos, bifez statul la soare. Dacă fac patru-cinci mii de pași, consider că e suficient. La fel cum mi se pare suficientă o jumătate de oră la soare, fără tricou, pentru vitamina D. Dar sunt convins ...

Trezit devreme

 E 6. Să mă întorc în timp: trezitul dimineața, fuga la toaletă, mâncat în grabă o bucată de pâine cu cafea, spălat pe dinți, schimbat rapid, ghiozdanul în spate, ieșit pe ușă. Unde mă duc? La dracu’. Să mă plictisesc la liceu. Să învăț ce? Matematică? La ce-mi folosește. Mai bine aș fi stat acasă să citesc romane S.F. Eram mai câștigat. Învățam să mă exprim clar și elegant, să folosesc un limbaj pseudoștiințific. Așa? Nimic. Măcar de-aș fi învățat să joc baschet. Viața trece. Ieri am văzut o tipă blondă, palidă, atrăgătoare. Așa era și acum douăzeci de ani, când eram eu la liceu. Aș putea scrie mai mult. Aș putea să-l descriu pe dirigintele meu din liceu. Dar cui îi folosește asta? Hm! Mai bine mă rezum la texte scurte. Nu citește nimeni ce scriu. E neinteresant. Cum e viața? Urăsc să mă scol prea devreme, la trei-patru dimineața. Nu dorm destul, mă simt obosit și am dureri.

Trezitul noaptea

 E 3:15. Să te trezești la două-trei noaptea și să nu mai poți adormi. Te ridici să mergi la baie, te bagi iar sub pătură și constați că somnul nu mai vine. Și de ce? Cine știe. Te iei cu gândurile, iar somnul se depărtează și mai mult. Asta-i veche poveste. Așa e și la alții. Așa-i viața uneori: făcută din mici imperfecțiuni. Din treziri în mijlocul nopții și din neputința de a adormi la loc.

Omul cu vacile

Un bărbat de vreo cincizeci de ani păzește vaci. Maroniu la față, cu barbă, neîngrijit. Zi de zi paște animalele pe o bucată de teren de la marginea localității. Se învârte în cerc, ani la rând, pe același petic de lume. Îl văd pentru prima dată. Are chipul acela de om chinuit, brazdat de riduri fine. Cizme de cauciuc, haine murdare. Stă în soare și în vânt, pe o întindere pustie cu iarbă verde. Singur cu vacile. Asta e o bucată din realitatea pe care o cunosc. Dacă lumea ar fi o oglindă spartă, ce văd eu n-ar fi decât un ciob mic. Un fragment dintr-un întreg uriaș. Am scris despre pădure, fabrici, București. Acum scriu despre un om care pare să trăiască izolat, împreună cu vacile. Cât valorează un om? Nu știu. Dar unii par să nu valoreze mare lucru în ochii lumii. Sunt folosiți ca piese de schimb pentru mașinării scumpe: până cedează, până se strică, până nu mai pot munci. Și după aceea? Habar n-am.