Hoinareala de duminică

Zilele trecute m-am plimbat pe un câmp pustiu, în soare. Încălțat în teneși, cu rucsacul în spate. Am mers pe teren plat, prin iarbă verde, în liniște. Ca să obțin vitamina D în mod natural, să fac fotografii la flori și insecte. Nimic ieșit din comun. Doar mers în voie, fără grabă.

Am văzut doi ulii, un gușter adult alergând prin iarbă și câteva mușuroaie mari de furnici. Am găsit și un ou verde, mai mic decât cele de găină, probabil de fazan. Era în iarbă, nu într-un cuib. L-am luat în mână: era greu, plin.

Mai târziu am ajuns în pădure, printre stejarii cu trunchiuri drepte, la umbra lor. Le-am făcut fotografii unora dintre ei, de jos în sus, ca și cum aș fi vrut să surprind nu doar copacul, ci și verticalitatea lui.

Nimic spectaculos. O hoinăreală de duminică. Bifez mersul pe jos, bifez statul la soare.

Dacă fac patru-cinci mii de pași, consider că e suficient. La fel cum mi se pare suficientă o jumătate de oră la soare, fără tricou, pentru vitamina D.

Dar sunt convins că nu e vorba doar despre producția unei vitamine sub acțiunea razelor solare. E vorba și despre serotonină, despre alți mediatori biochimici ai stării de bine, despre felul în care corpul și mintea răspund la lumină, mișcare și aer curat.

Poate că lucrurile simple ne feresc, în timp, de multe complicații și de multe pastile în plus.

Pur și simplu, pe un câmp pustiu, mergând, te poți reechilibra. Poți reveni la parametri mai buni de funcționare. Și dacă asta te scapă măcar de neliniști trecătoare, tot este un câștig.