Spitalul militar

La optsprezece ani, Ion fusese trimis de centrul de recrutare la un spital militar. Un spital aflat hat departe. Și pe banii lui, nu pe ai statului. Sub amenințarea scrisă că va răspunde penal dacă nu se prezintă. Așa își amintea Ion.
Și ce era să facă? S-a dus. Pâș-pâș, într-un oraș mare, în care nu cunoștea pe nimeni. Să caute un spital militar.
Era ca în operele lui Kafka, ca în Procesul. Trebuia să te prezinți, dar nu ți se spunea de ce. Bănuiai tu. Știai tu. Avea o hârtie veche, îngălbenită de vreme, pe care era trecut un diagnostic și de care uitase de ani de zile. Pentru asta fusese chemat: să-l vadă o comisie.
Schimbase două mijloace de transport: mașina mică și microbuzul.
Ajuns în localitatea aceea, mergea și tot mergea. Pe jos, la pas. Afară era o zi frumoasă, cu soare. Pentru prima dată vedea aurolaci cu pungi de prenadez, liberi pe străzi.
Și poliția? Îi ignora complet.
Ion întreba trecătorii unde este spitalul. I se răspundea că mai are de mers. Era îndemnat să ia un taxi. De unde bani de taxi?
Nu bilet de tren plătit de stat, nu cheltuieli decontate. Nimic. Statul? Lua, nu dădea.
Până la urmă a ajuns la bartamai spitalul militar. S-a prezentat la relații cu publicul, a înmânat actele primite prin poștă, împreună cu ordinul de prezentare. A fost internat. Avea să stea acolo trei zile. În pijamaua spitalului, în patul spitalului, pe mâncarea spitalului.
Avea să cunoască oameni noi în salon. Lume nouă. Oameni simpli, veniți de la țară.
Avea să cunoască și condițiile din spital. La prânz primea o zeamă roșie, numită ciorbă, și câteva felii de pâine. Dacă găseai două bucăți mici de cartof fiert în ea, puteai spune că ai avut noroc. Seara, paste făinoase cu brânză și zahăr. Dimineața, probabil o linguriță de gem și o felie de pâine.
Și unde să te plângi?
Mergeai la baie , în salon, și dădeai peste un bartamai gândacul de bucătărie, căzut pe spate în sita chiuvetei. Era viu și se zbătea să se întoarcă. De fapt, gândaci de bucătărie erau peste tot.
Condițiile? Ion slăbea aproape jumătate de kilogram pe zi. Se alesese și cu stomacul deranjat.

Comentarii

Trimiteți un comentariu

Postări populare de pe acest blog

La vremuri noi...Tot noi.

Plătim taxe și impozite… Și, uneori, avem impresia că ele se duc mai degrabă spre „ședințe foto” ale unor oameni politici din județ, spre articole elogioase din presa de partid și spre o imagine atent construită. Fotografi profesioniști, jurnaliști favorabili, distribuiri continue pe rețelele sociale — totul funcționează ca un mecanism bine pus la punct pentru a arăta doar partea luminoasă a lucrurilor. Între timp, se plantează panseluțe, se amenajează parcuri, participăm la evenimente religioase mai mult ca decor, pentru imagine. Mergem la biserică uneori ca să fim văzuți, nu ca să ne reculegem. Pozăm, zâmbim, ne îmbrăcăm impecabil — devenim actori într-o scenă publică în care performanța reală se pierde în spatele aparențelor. În loc de muncă reală și rezultate concrete, vedem uneori doar auto-laudă. Sunt oameni plătiți să scrie în favoarea unora, să arate publicului doar ceea ce trebuie să vadă, nu ceea ce este cu adevărat. Se joacă roluri de „sfinți”, de binefăcători, de protectori...
Citiți mai multe

Amintiri din copilarie

 Stau și-mi amintesc o lume cu tije înfiletate la gura puțului de sondă, cu muncă grea, salopete murdare de petrol, cu sonde în mișcare, cartiere cu blocuri cenușii din prefabricate, fără acoperișuri și fără balcoane; doar fațade gri, cu igrasie și negreala ploilor. Un cartier murdar, sărac, cu beciuri inundate, cu alei și pământ bătătorit amestecat cu pietriș mărunt și nisip, cu pisici și șobolani mari, parcă la fel de cenușii ca fațadele, cu șir de barăci din fier sau lemn, care erau de fapt magazine de cartier, cu bar, cu bețivi și cu mucuri de țigări aruncate la tot pasul. Ce? Un cartier: „Mica Italie”… „Mica Italie” nematurată niciodată. Apoi dealurile: acoperite cu iarbă verde, cu stejari groși din loc în loc, cu păduri de fag și stejar; dealuri peste tot, de o parte și de alta a localității, pe care poți merge cât vrei, dealuri pustii cu sonde albastre care mergeau neîncetat, cu drumuri făcute de trolii și poteci bătute de localnici, dealuri pe care pășteau turme de oi. Oraș...
Citiți mai multe

Zăpadă

 Era iarnă, frig, ger, zăpadă mare. Iar eu aveam anunț că vând fân pentru animale. Fân vechi de doi ani. Cum zăpada era așternută de peste două săptămâni și era ger cumplit, mă sună o femeie bătrână să cumpere o căruță sau două de fân pentru vaci și cal. Eu? Mă bucur — scap de fân! Mă duc, iau lopata din magazie și hai la făcut pârtie. Așa, cu geaca pe mine, cizme de cauciuc în picioare, fes în cap, fular la gât și mănuși groase de bumbac. Și dă-i și aruncă zăpada, eliberează locul, să aibă calul și căruța pe unde intra. Mâinile îmi îngheață, dar tot transpir, că am geaca pe mine și fularul strâns la gât. Dar ce să fac? De bani aveam nevoie ca să merg la București să-mi scot diploma de licență… Așa că: apucă-te de treabă, Mihai! Dă la lopată, fă pârtie! Aruncă zăpada cât mai departe, eliberează locul. Ah, ce „fericire” să dai la lopată în ger! Cum? O nimica toată! Munca fizică e „sănătate curată”! Așa zic șmecherii care lucrează doar cu pixul pe hârtie și simt, poate, un strop de v...
Citiți mai multe