Școala

 

Cum ți se distrugea odată, în școală, gustul pentru literatură?

La început, cu texte românești naive, cam nefolositoare în realitatea  cotidiană. Cu limbajul folosit cu zeci de ani înainte, diferit de cel pe care îl cunoștea copilul din viața de zi cu zi. Diferit de cel de acasă, diferit de cel vorbit de rudele apropiate.

Creativitate? Se punea accent pe memorare mecanică. Luau note de 9 și de 10 cei / cele care reproduceau cuvânt cu cuvânt ce li se dictase cu o zi înainte, cu două sau cu trei. Nu memorai cuvânt cu cuvânt, mecanic, luai notă mai proastă. Sau cele mai mici note de trecere: cinci și șase. Nu te ducea capul, erai leneș. Nu că nu-ți păsa. Nu! Erai prost, „putoare”.

Nu reții? Ești prost! E simplu.

Așa eram și eu. Nu învățam, nu memoram. Eram mai slab la învățătură. Aveam motive întemeiate. Cui îi păsa? Habar n-am! Luam note de trecere.

Eram prin clasa a cincea, citeam " Povești nemuritoare". Aveam multe cărți de "Povești nemuritoare" acasă. Gramatica? Asta presupunea efort constant de a învăța. Deci pauză.

Mai bune desenele animate, filmele cu cowboy, cu călăreți pistolari. Cu deținuți care evadau din pușcării.

"Papillon"! Ați citit cartea? Eu da! Târziu. E cu un tip care tot evadează din închisori. Care găsește o modalitate ingenioasă de a-și ascunde obiecte personale de gardieni (cine a citit-o știe la ce mă refer).

Ani în școală. Exerciții de matematică pe care nu le înțelegeam. Nicio anticipație a inteligenței artificiale, a telefoanelor cu ecran tactil. Viitorul? Incert, nesigur. Sistemul? Politic. Se îmbogățeau cei cu relații. Restul? Multă sărăcie.

Cărți? Românești! Comuniste. De când era mama fată. Profesorii? Majoritatea foști comuniști. Oamenii sistemului.

Și ne explica cineva sistemul? Nu! Învățam o istorie cosmetizată și că țara noastră e bogată, plină de resurse. Eram dresați să fim optimiști. Dacă ni s-ar fi prezentat adevărul… Adevărul se vedea cu ochiul liber: blocuri cenușii, fără acoperiș, fără balcoane. Apă potabilă la program. Oameni care scormoneau prin ghene metalice pline de gunoi.

Ce scriu e doar o amintire a vremurilor de atunci, un exercițiu. E memorie, e imaginație care completează ce lipsește. Notez. Poate voi scrie pe viitor ceva mai amplu. Deocamdată nu știu, scriu „note”. Nu schițe, nu texte făcute după șablon. Ci natural, spontan. Poate prost, ca un om fără experiență și talent.

Comentarii

Trimiteți un comentariu

Postări populare de pe acest blog

La vremuri noi...Tot noi.

Plătim taxe și impozite… Și, uneori, avem impresia că ele se duc mai degrabă spre „ședințe foto” ale unor oameni politici din județ, spre articole elogioase din presa de partid și spre o imagine atent construită. Fotografi profesioniști, jurnaliști favorabili, distribuiri continue pe rețelele sociale — totul funcționează ca un mecanism bine pus la punct pentru a arăta doar partea luminoasă a lucrurilor. Între timp, se plantează panseluțe, se amenajează parcuri, participăm la evenimente religioase mai mult ca decor, pentru imagine. Mergem la biserică uneori ca să fim văzuți, nu ca să ne reculegem. Pozăm, zâmbim, ne îmbrăcăm impecabil — devenim actori într-o scenă publică în care performanța reală se pierde în spatele aparențelor. În loc de muncă reală și rezultate concrete, vedem uneori doar auto-laudă. Sunt oameni plătiți să scrie în favoarea unora, să arate publicului doar ceea ce trebuie să vadă, nu ceea ce este cu adevărat. Se joacă roluri de „sfinți”, de binefăcători, de protectori...
Citiți mai multe

Amintiri din copilarie

 Stau și-mi amintesc o lume cu tije înfiletate la gura puțului de sondă, cu muncă grea, salopete murdare de petrol, cu sonde în mișcare, cartiere cu blocuri cenușii din prefabricate, fără acoperișuri și fără balcoane; doar fațade gri, cu igrasie și negreala ploilor. Un cartier murdar, sărac, cu beciuri inundate, cu alei și pământ bătătorit amestecat cu pietriș mărunt și nisip, cu pisici și șobolani mari, parcă la fel de cenușii ca fațadele, cu șir de barăci din fier sau lemn, care erau de fapt magazine de cartier, cu bar, cu bețivi și cu mucuri de țigări aruncate la tot pasul. Ce? Un cartier: „Mica Italie”… „Mica Italie” nematurată niciodată. Apoi dealurile: acoperite cu iarbă verde, cu stejari groși din loc în loc, cu păduri de fag și stejar; dealuri peste tot, de o parte și de alta a localității, pe care poți merge cât vrei, dealuri pustii cu sonde albastre care mergeau neîncetat, cu drumuri făcute de trolii și poteci bătute de localnici, dealuri pe care pășteau turme de oi. Oraș...
Citiți mai multe

Zăpadă

 Era iarnă, frig, ger, zăpadă mare. Iar eu aveam anunț că vând fân pentru animale. Fân vechi de doi ani. Cum zăpada era așternută de peste două săptămâni și era ger cumplit, mă sună o femeie bătrână să cumpere o căruță sau două de fân pentru vaci și cal. Eu? Mă bucur — scap de fân! Mă duc, iau lopata din magazie și hai la făcut pârtie. Așa, cu geaca pe mine, cizme de cauciuc în picioare, fes în cap, fular la gât și mănuși groase de bumbac. Și dă-i și aruncă zăpada, eliberează locul, să aibă calul și căruța pe unde intra. Mâinile îmi îngheață, dar tot transpir, că am geaca pe mine și fularul strâns la gât. Dar ce să fac? De bani aveam nevoie ca să merg la București să-mi scot diploma de licență… Așa că: apucă-te de treabă, Mihai! Dă la lopată, fă pârtie! Aruncă zăpada cât mai departe, eliberează locul. Ah, ce „fericire” să dai la lopată în ger! Cum? O nimica toată! Munca fizică e „sănătate curată”! Așa zic șmecherii care lucrează doar cu pixul pe hârtie și simt, poate, un strop de v...
Citiți mai multe