Gerul, lopata și camera de filmat

Mă uitam aseară, pe smartphone, la doi bărbați tineri care săpau un șanț. Amândoi în adidași — prima observație care mi-a sărit în ochi. Unul, cel cu lopata, în blugi strânși pe picioare, parcă îmbrăcat pentru mers la magazin. Celălalt, cel cu târnăcopul, mai pregătit: geacă groasă, fes tras aproape peste ochi. Și amândoi filmați de un al treilea, care stătea deoparte, cu telefonul ridicat.

Unde s-a ajuns? Până și săpatul unui șanț, a devenit „conținut” pe Facebook. Material de postat, de distribuit, de strâns like-uri.

Odată, asemenea muncă aparținea vieții private, nu spectacolului public. Acum poate fi filmată, postată și făcută cunoscută cu o anumită mândrie sau, cel puțin, fără nicio reținere.

De unde vine nevoia aceasta de expunere? Nu știu să răspund cu certitudine. Dar observ ceva: cei care altădată tăceau — muncitorii, oamenii simpli, „cei de jos”, cum se spunea — au găsit în smartphone un microfon și o cameră mereu disponibile. Nu mai au nevoie să scrie, să construiască un argument, să stăpânească limba scrisă. Vorbesc direct, filmează, transmit live.

E o democratizare a exprimării, fără îndoială. Dar e și altceva. Cuvântul scris presupune un efort — de gândire, de ordonare, de claritate. Imaginea filmată nu cere același lucru. Se consumă rapid, se uită rapid.

Scrisul, care părea deja accesibil tuturor, parcă își pierde din greutate. Deși acum există aplicații care corectează textele, A.I. care le rescrie corect în locul tău... sau poate tocmai de aceea, ce se prețuiește cu adevărat pare să fie filmarea și zgomotul vocal.

Nu știu dacă e bine sau rău. Probabil că e pur și simplu altceva. O altă lume care se construiește, cu alte reguli, în care lopata și camera de filmat par a merge mână în mână.